LUCRARE PREZENTATA LA CONFERINTA JUBILIARA SRRp-2018

N. M. Mocanu (Prim autor), C. Milu – SRRp, Mirela Saizu – IFIN-HH

INTRODUCERE

În cadrul festivităților prilejuite de Centenarul Unirii din țara noastră, Societatea Română de Radioprotecție (SRRp), prin comitetul ei de conducere, a hotărât ca în cadrul Conferinței Naționale din acest an să prezinte un scurt istoric al cercetărilor privind radioactivitatea, razele X și diversele aplicații ale radiațiilor în conjuncție cu necesitatea radioprotecției. În această lucrare se prezintă câteva din personalitățile semnificative din România în aceste domenii  și câteva din lucrările lor din prima jumătate a acestui interval. 

Vom încerca să prezentam personalitățile Române care au dus munca de pionierat în aceste domenii, sub formă de:

Liste anuale a lucrărilor științifice a personalităților care și-au adus contribuția în domeniile considerate;

Scurte note biografice ale unora din aceste personalități care au avut contribuții majore la dezvoltarea radioactivității și aspectelor sale conexe în Româna;

Începuturile instituționalizate ale radioprotecției în țara noastră.

Dar a existat protecția contra radiațiilor ionizante în 1918? Desigur ca nu. Cu toții cunoaștem povestea caietelor de lucru ale Mariei Curie – care erau puternic radioactive sau a faptului ca pionierii producerii substanțelor radioactive purtau sursele prin buzunare ….Dar ce ve-ți zice de primele activități comerciale cu surse de Radiu sau Toriu?

Pastă de dinți	Ciocolată	Țigări	Ruj de buze	Cremă oftalmică

Una dintre primele categorii de persoane îmbolnăvite profesional a fost cea a muncitorilor care inscripționau cadranele instrumentelor de bord pentru avioane. Aceștia, pentru acuratețea desenelor,  ajustau grosimea pensulei care conținea vopsea de Radiu în gură – și astfel mulți dintre ei au căpătat cancere oro-faringiene. La fel, adică o lipsă crasă a radioprotecției, s-a manifestat și în cazul aplicării primelor surse radioactive sau a surselor X în medicină.

Pentru a vorbi de Radioprotecție, mai întâi va trebui să vorbim de cunoașterea (sub aspectul cercetării și difuzării cunoștințelor științifice aferente) radioactivității și razelor X și apoi despre efectele radiațiilor ionizante asupra organismului uman și a măsurilor de prevenție.

Dece doar prima jumătate a Centenarului? Deoarece aproximativ aceasta este perioada de acumulări științifice cantitative obținute în condiții grele de personalități de care vom încerca să ne aducem aminte. De regulă aceste cercetări se făceau în cadrul unor laboratoare asociate universităților sau institutelor tehnice de învățământ superior.  Spre sfârșitul acestui interval, odată cu apariția  unor instituții de cercetare în domeniul utilizării și cercetării radiațiilor ionizante, se face trecerea de la personalități singulare (profesori – șefi de școli în domeniile abordate) către șefii de colective de cercetare și de la lucrări cu subiecte punctiforme la monografii și cărți exhaustive dintr-un domeniu mai larg. Nu există o graniță netă în timp  pentru abordarea radioprotecției și a personalităților din  instituțiile ce utilizează radiații ionizante – care vor fi prezentate în alte lucrări de colegi de-ai noștri odată cu descrierea instituțiilor și a personalităților din cea de a 2-a jumătate a Centenarului.

Partea I-a

Partea a II-a

Dragomir M. Hurmuzescu (13.03.1865 – 31.05.1954)

– Urmează cursurile Facultății de Științe a Universității București;
– Obține o bursă pentru Universitatea Sorbona din Paris unde în 1890 devine licențiat în Fizică absolvind studiile ca șef de promoție.

– La Paris lucrează în cadrul laboratorului de la Sorbona, sub îndrumarea prof. Gabriel Lippmann și alături de Marie Curie și Pierre Curie;

– În 1896 devine doctor în fizică, se întoarce în țară și este numit conferențiar în cadrul Facultății de Științe a Universității din Iași;

– Inventează un izolator, numit dielectrină și electroscopul ce îi poartă numele;

– A fost numit profesor, decan și director al Institutului Electrotehnic. 

– A fost ales membru corespondent al Academiei Române (1916);

– la 1.11. 1928 difuza prima emisiune cu anunțul: Alo, aici Radio București, urmat de discursul președintelui Societății Române de Radiodifuziune, Dragomir Hurmuzescu;

– A avut contribuții în determinarea radioactivității apelor minerale și a petrolului;

– Electroscopul Hurmuzescu a fost utilizat de Pierre și Marie Curie și de Henri Becquerel – experiențe în urma cărora toți 3 au primit Premiul Nobel pentru Fizica.

 Ştefania Mărăcineanu (18.06.1882 – 15.08.1944)

– A urmat Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice a Universităţii din Bucureşti și şi-a susţinut licenţa în  1910. Predă, o vreme, fizica la Şcoala Centrală, apoi urmează cursurile de radioactivitate ţinute de Marie Curie la Institutul Radiului la Paris.

– La Sorbona, îşi susţine, în 1924 doctoratul, cu teza Cercetări asupra constantei poloniului şi asupra penetrării radiațiilor în metale. Cu această ocazie, Marie Curie apreciază în mod deosebit munca Ștefaniei desfășurată timp de mai mulți ani în laboratorul ei.

 – Ştefania Mărăcineanu a identificat fenomenul radioactivităţii artificiale. Cercetările au fost publicate în mai multe reviste de specialitate. Procedeul a fost explicat fizic şi matematic de Irène Joliot-Curie şi soţul acesteia, descoperirea fiind încununată cu acordarea premiului Nobel celor două personalităţi. Meritele fizicienei române au fost recunoscute de către fiica Mariei Curie într-un articol publicat în „Neues Wiener Journal”, în  1934: „Ne amintim că savanta română domnişoara Mărăcineanu a anunţat în 1924 descoperirea radioactivităţii artificiale”.

– Descoperă procedeul de declanşare artificială a ploii cu ajutorul unor săruri radioactive şi a provocat prima ploaie artificiala din lume în Bărăgan.

– S-a îmbolnăvit și a murit în urma unui cancer, apărut probabil din cauza radiațiilor,  la 62 ani.

 Constantin Bedreag (5.08.1883 – 23.01.1963)

– Si-a luat licența în științe în 1905 la Universitatea ieșeană și a fost numit asistent la laboratorul condus de savantul Dragomir Hurmuzescu.

– Între 1911 și 1914 a urmat o specializare la Paris, după care  va ocupa funcția de conferențiar la facultatea de științe din Iași.

– În 1919 a obținut titlul de doctor în științe.

– Din anul 1926 a devenit profesor titular.

– Activitatea sa științifică s-a axat pe cercetări asupra razelor X și a continuat cu efectul lor fotoelectric. Studiul acestui ultim efect al razelor X a constituit și teza sa de doctorat.

– A efectuat cercetări în domeniul fizicii atomice, moleculare și a metalelor. S-a ocupat cu studiul spectrelor unor metale, clasificând o serie de linii. Cele mai multe dintre lucrările sale se referă la sistematizarea elementelor chimice

– Este autorul valoroasei lucrări: Bibliografia fizicii romane. Biografii (1957) și a ținut un mare număr de conferințe cu caracter cultural și științific.

 Vasile V. Bianu (1883 – 1978)

– Născut la Iași, unde își termină studiile liceale, în anul 1905 este licențiat al Universității de Științe din București, în 1908 este licențiat în Științe al Universității din Paris și devine inginer absolvind și Școala superioara de Electricitate din Paris.

– Între anii 1910-1914 este atașat laboratorului de radioactivitate condus de Marie Curie.

– În anul 1919 devine doctor în Științe la Universitatea București, titlul tezei sale fiind „Radioactivitatea”.

În anul 1921 devine Profesor la Școala Politehnica, iar în 1950 este numit și Profesor la Academia Militara Tehnica din București.

– a avut preocupări diverse legate de radioactivitate, ca de ex.: Ionizarea vaporilor de apa prin razele alfa ale Poloniului (1914), Radioactivitatea apelor minerale de la Olănești (1924), explozii produse de poloniu (1936), aparat pentru măsurarea radioactivității gazelor (1948) etc., dar și altele,  ca de exemplu „Secretul Viorii” (1938) sau „Studiul radiației Corpului Negru” (1958)

 Ștefan Procopiu (19.01. 1890 –  22.08. 1972)

– În 1912 își ia licența la facultatea de Științe din Iași, secția Fizica și publica la Iași o lucrare în care descoperă, „magnetonul teoretic”, cu un an înainte de Niels Bohr; 

– A funcționat ca asistent în cadrul laboratorului condus de Dragomir Hurmuzescu, la Universitatea din București pana în 1919, când a plecat cu o bursa la Paris pentru a asista la cursurile ținute la Sorbona de către Gabriel Lippmann, Marie Curie, Paul Langevin și Aimee Cotton; În 1924 își susține doctoratul sub conducerea prof. Lippmann;

– Din 1925 este numit profesor la Politehnica „Gh. Asachi” din Iași.

– În 1930 a descoperit „efectul Barkhausen circular” care este acum numit „efectul Procopiu” (apariția unei inducții intr-o bobina prin al cărui ax trece un fir magnetizat prin care trece un curent alternativ cu o intensitate mai mare decât un prag specific) iar în 1939 a descoperit „fenomenul Procopiu” (depolarizarea longitudinala a luminii în soluții coloidale și suspensii de microcristale); 

– Din 1942 devine decan al Facultății de Științe din Iași. A fost membru al Academiei și este considerat, alături de Dragomir Hurmuzescu, ca fondator de școala de fizica experimentala la Iași.

 Horia Hulubei (15.11.1896 – 22.11.1972)

– În 1916 se înscrie la Facultatea de Științe, Iași, dar este mobilizat și participa ca sublocotenent la luptele de la Mărășești. Generalul Berthelot îl trimite în Franța pentru a deveni pilot militar. Ca pilot de vânătoare este rănit și decorat cu Ordinul francez al Legiunii de Onoare. Revine în țară ca sef al primei linii de navigație aeriana;
– Termina facultatea, își ia licența în 1926 la Iași și este trimis la specializare la Paris. Aici lucrează în laboratoarele Prof. Perrin, își ia doctoratul în fizica în anul 1933 cu o tematica legata de efectul Compton multiplu – lucrare foarte apreciată de Marie Curie și Jean Perrin. Este numit director de cercetare, post ocupat cu intermitente pana în 1947.

– A fost m.c. al Acad. Române (1937), membru titular (1946) și din 1955 – m.c. al Acad. Franceze și a altor academii și societăți științifice;

– Se întoarce în țară în 1938 și conduce catedra de Structura Materiei și Radioactivitate la Univ. din Iași dar în paralel este și director de cercetare la  Sorbona. 

– În 1940 înființează catedra de Structura Materiei la Universitatea București și devine Rector (1941-1944) al Universității, în timpul guvernării gen. Antonescu. 

– Este arestat în 1949 pentru „crime imaginare”, dar Frederique Joliot Curie scrie un memoriu semnat de mai mulți laureați ai premiului Nobel, prezentat de ministrul de externe al Franței direct lui Gh. Gheorghiu Dej. Cu aceasta ocazie, prof. Hulubei a declarat ca „s-a întors din Franța în țara sa natala pentru a realiza o școală de fizicieni și un Institut de fizică atomică spre a demonstra lumii talentul, inteligența și capacitatea creatoare a poporului nostru”. Din acel moment a fost liber și i s-au pus la dispoziție mijloacele necesare pentru îndeplinirea dezideratelor sale.

– Academia Romana, a hotărât în 1949 înființarea Institutului de Fizica București (director, prof. Horia Hulubei) din care, în 1956, printr-o hotărâre a Guvernului s-au format: Inst. de Fizică și Inst. de Fizică Atomică (director, prof. Horia Hulubei), ambele ale Academiei Romane.

– Fizica și IFA au deschis României tehnologiile de vârf. Reactorul Nuclear, Ciclotronul, Tandemul, Betatronul, Laserii, primul calculator electronic din Romania construit la Măgurele (1956) au fost adevărate scoli;

– La IFA au fost puse de asemenea, bazele radiochimiei romanești și au fost sprijinite discipline noi, ca medicina nucleară (prin aplicarea radioizotopilor produși la IFA în sănătatea publică), gammadefectoscopia, etc..

 Alexandru Proca (16.10 1897 – 13.12. 1955)

– A terminat Școala  Politehnica ca șef de promoție. După încheierea studiilor superioare, este numit asistent la Politehnică și, în același timp, este angajat ca inginer al societății Electrica din Câmpina. 

– Fiind atras de  fizica teoretică, pleacă la  HYPERLINK „https://ro.wikipedia.org/wiki/Paris” \o „Paris” Paris unde absolvă Facultatea de Științe de la  Sorbona, primind din mâna  Mariei Curie diploma de licențiat în științe, care îl și angajează cercetător la Institutul Radiumului (1925). Ajunge în scurt timp colaboratorul lui Paul Langevin,  Marie Curie,  Jean Perrin și al altor mari fizicieni. 

– Pentru o perioadă activează la Institutul  Henri Poincaré, unde lucrează în laboratoarele lui  Louis de Broglie, și unde ajunge director în 1932. 

– În 1934 primește o bursă Rockefeller și lucrează în cercetare la  Copenhaga sub îndrumarea lui Niels Bohr. 

– A demonstrat teoretic (independent de fizicianul nipon Hideki Yukava) existenţa mezonilor.

– A fost membru corespondent al  „Academia de Științe din România” Academiei de Științe din România începând cu  4 iunie  1937 și a fost ales post mortem membru de onoare al Academiei Române în 1990.

 Alexandru S. Sanielevici (25.05.1899 – 21.12.1969)

– Tatăl sau a fost Simion Sanielevici, profesor de matematici superioare la Universitatea din Iași, iar fratele sau a fost renumitul antropolog Henric Sanielevici;

– Fizician;

– Profesor la Universitatea din București;

– A efectuat cercetări în domeniul radioactivității și al fizicii nucleare;

– A organizat primul laborator de lucrări practice de radioactivitate în România;

– Membru corespondent al Academiei Române (1955);

– Lucrări memorabile:

   – Alexandru Sanielevici: Introducere în radioactivitate, 188 pagini cu figuri, Editura Tehnică, București, 1957

   – Alexandru S. Sanielevici, Dragoș Bogdan: Structura nucleului atomic și tranzițiile radioactive (Volumul 3 din Monografii de fizică), 472 pagini, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958

 Șerban Țițeica (27.03.1908 – 28.05.1985)

– Era fiul matematicianului Gheorghe Țițeica. A absolvit liceul Mihai Viteazul din București. 

– În 1929 a obținut o licență în științe fizico-chimice și alta în științe matematice la Facultatea de Științe a Universității din București.

– Studii doctorale între 1930 și 1934 la Universitatea din Leipzig sub îndrumarea profesorului Werner Heisenberg. Obține titlul de Doktor der Philosophie în anul 1935.

– Întors în tară, este numit asistent la Politehnica București, apoi devine profesor la Universitatea din Iași și între 1949 și 1977 este profesor la facultatea de Fizică a Universității București. A fost un neîntrecut profesor, fiind cunoscut atât prin vastitatea cunoștințelor cât și prin simplitatea și eleganta expunerilor sale. A ținut succesiv cursuri de analiză matematică, mecanică analitică, termodinamică și fizica statistică, electrodinamică, mecanică cuantică, teoria nucleului atomic, etc.

– A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, mecanicii cuantice, fizicii atomice și în fizica particulelor elementare. Este considerat fondatorul scolii românești de fizică teoretică.

– A fost  director adjunct științific al Institutului de Fizică Atomică (apoi Institutului Central de Fizică) în perioada 1955-1976 și în această calitate si-a pus amprenta asupra dezvoltării fizicii în Romania.

– A fost membru al Academiei Romane, al Academiei de Științe a URSS și al Academiei Saxone de Științe din Leipzig.

 Teofil T. Vescan (11.07.1913 – 09.12.1963)

– Născut la Bratislava, studiază la Facultatea de Științe din Cluj, și în paralel intre anii 1932 – 1933 studiază și la Universitatea din Paris. În 1935 devine licențiat în Fizică iar în 1936 – licențiat în Matematică.

– După ce devine doctor în științe fizico-chimice, în 1944 este numit conferențiar și apoi în perioada 1945 – 1948 este profesor de fizică teoretică la Universitatea Bolyai din Cluj iar din 1948 și la Facultatea Victor Babeș din Cluj.

– În 1950 se transferă la Universitatea din Iași, fiind și Director al Institutului de Fizică și Științe Tehnice – Filiala Iași a Academiei R.P.R.

– A ținut cursuri în mai toate domeniile fizicii teoretice, dar și cursuri de matematici, fizică atomică și nucleară, istoria matematicii și fizicii. În cursurile sale a abordat și probleme ale filozofiei științei.

În perioada 1947-1955 s-a preocupat de „Radioactivitatea naturală și razele cosmice”, și de radioactivitatea rocilor din unele regiuni ale României, realizând Harta radioactiva a munților Apuseni (Academia R.P.R. – 1952).

 Mircea Oncescu (5.10.1925 – 16.12.2005)

– Născut la Ploiești, a urmat liceul N. Filipescu din Predeal. A absolvit Facultatea de Fizica a Universității București în anul 1949 și în același an a fost numit asistent.
– Cariera sa include predarea cursului de fizica La Institutul de Construcții București și pentru scurt timp, funcția de Director al Institutului de Fizica Atomică, dar cel mai bine este cunoscut ca seful unei secții din IFA care se ocupa de aplicațiile fizicii nucleare și automat și de detecția și protecția față de radiațiile ionizante.

– Este cunoscut atât pentru studiile și cercetările sale cât și prin monografiile sale editate în editura academiei, între care menționăm „Fizica protecției contra radiațiilor (1958)” și „Detectarea și măsurarea radiațiilor nucleare – scrisă împreună cu prof. Florin Ciorascu-1964”. 

– Un rol deosebit l-a avut cursul sau „Detectarea radiațiilor nucleare” pe care l-a ținut în cadrul „Cursurilor pentru utilizarea izotopilor și radiațiilor”, curs obligatoriu pentru toți cei ce conduceau operații cu radiații ionizante în Romania.

– În cadrul unor seminarii de analiza a datelor măsurătorilor efectuate în România în urma exploziei de la Cernobîl, s-a cristalizat ideea înființării Societății Române de Radioprotecție, idee pusa în practica pe 30 mai 1990. Primul președinte al SRRp a fost ales Prof. Mircea Oncescu, și apoi reales de mai multe ori pana în 2005.

Partea a III-a

Cercetarea fundamentală originală în domeniul radioactivității, surselor de radiații și distribuției lor în mediu (ape, roci) s-a efectuat în perioada primilor cca. 30 de ani de după Unire în centrele Universitare din București, Iași și Cluj – sau în străinătate, de către personalitățile românești prezentate mai sus și de discipolii lor. Subiectele cercetărilor erau oarecum eclectice, ținând mai mult de zestrea de aparatura și eventual izotopi de care  Universitatea respectiva sau Politehnica – puteau dispune.

În 1949, Academia Romană înființează Institutul de Fizică București, iar în 1956, s-a hotărât ca sub egida Academiei, să se înființeze Institutul de Fizică (director Eugen Bădărău) și Institutul de Fizică Atomică (IFA – Director Horia Hulubei) – cu sediul la Măgurele pe domeniul Pensionului de Fete Oteteleșanu.

În 1957 au fost date în funcțiune la IFA reactorul nuclear cu apă distilată cu o putere de 2000 kW și ciclotronul de 25 MeV (obținute în urma unui contract cu URSS din 1955).

Și înainte de 1955 s-au importat fosfor și iod radioactiv în scopuri medicale, dar prin construirea laboratoarelor de compuși organici marcați, numărul izotopilor produși la IFA a fost de 15 in 1963 si 60 in 1965. 

La IFA s-a început fabricarea instalațiilor de gamadefectoscopie și a radiometrelor portabile și de prospecțiuni din 1962.

În 1955, prin HCM 903 se înființează Comitetul pentru Energia Nucleară (CEN) – care va asigura baza materială pentru cercetările în domeniul fizicii nucleare și aplicarea lor în domeniile științei și tehnicii. În anii următori, numărul de Unități Nucleare în diferite Instituții din Romania începe să crească.

Prin HCM 741/1961 a fost reglementat regimul de lucru cu surse de radiații nucleare. CEN este nominalizat ca organ de autorizare, iar în cadrul IFA se înființează Comisia pentru Îndrumarea și Controlul Unităților Nucleare (CICUN)ca organ de control. Acest organism  impune primele reguli administrative, de radioprotecție și securitatea muncii, de pregătire a personalului și control medical, specifice lucrului cu surse de radiații nucleare (ionizante). Cu toate că și până acum se putea spune că existau și erau aplicate  noțiuni de radioprotecție,  în mod legal, primele elemente de radioprotecție au fost impuse de CICUN după 1961.

Prin HCM 1299/1968 se instituie elaborarea programului nuclear național și urmărirea și controlul realizării acestuia de către CEN (președinte Horia Hulubei și prim-vicepreședinte Ion Ursu). Se hotărăște rolul de autoritate de reglementare, autorizare si control al CEN. Totodată se trece în subordinea CEN, Institutul de Fizica Atomica al Academiei RSR și se impun Cursurile pentru Utilizarea izotopilor și Radiațiilor (CUIR) pentru conducătorii Unităților Nucleare (cu excepția celor care au absolvit secția de Fizică Nucleară). Primii profesori au fost Grigorescu L., Oncescu M.,Topa A., Apostolescu S., Negoescu I, Ivașcu M., Gașpar E., Panaitescu I., s.a.m.d.

Pentru toate personalitățile enumerate în lucrarea mai sus, aparținând primei jumătăți a Centenarului Unirii Noastre, să ne gândim cu pioșenie și să le mulțumim pentru activitățile lor prin care au contribuit la cunoașterea radiațiilor ionizante și a noțiunilor de Radioprotecție de care beneficiem și noi acum.

Bibliografie Selectivă

La toate indicațiile bibliografice din Partea I-a, adăugăm: 

[1] – Victor Marian – Figuri de fizicieni români, Editura enciclopedică română, București, 1969.

[2] – Dicționarul specialiștilor – un “Who`s who” în știința și tehnica românească, Ed. Tehnică, 1995.

[3] – Dicționarul specialiștilor în știința și tehnica românească, Ed. Tehnică, 2000.

[4] – C. G. Bedreag – Bibliografia fizicii române – Biografii, Ed. tehnică, 1957.

[5] – Mic dicționar enciclopedic – Editura enciclopedică română, București, 1972.

[6] – http://curieruldefizica.nipne.ro/arhiva.html și alte multiple adrese de internet.